Când AI-ul începe să ne arate ceea ce nici nu știam că trebuie să căutăm

Poate că AI-ul nu creează o lume nouă. Poate doar ne ajută să o vedem.

Privesc o livadă. Văd pomii, văd merele, văd cerul și, undeva în spate, un punct luminos. Pentru mine, aceea este realitatea pe care o pot observa în acel moment.

Apoi apare telescopul.

Punctul luminos nu mai este doar un punct. Descopăr că este o planetă îndepărtată, poate cu o atmosferă, cu sateliți, cu o suprafață și cu o istorie pe care ochiul meu nu avea nicio posibilitate să o observe.

Apoi apare microscopul.

Mărul pe care îl vedeam ca pe un singur obiect devine țesut, celule și structuri pe care nici măcar nu le bănuiam.

Planeta nu a apărut atunci când am construit telescopul. Celulele nu au apărut atunci când am construit microscopul. Ele erau acolo înainte.

S-a schimbat instrumentul prin care le puteam observa.

Poate că trebuie să privim și inteligența artificială din această perspectivă.

AI-ul ca un nou instrument de observație

Când vorbim despre inteligență artificială, tindem să ne imaginăm o mașină care „știe” foarte multe lucruri sau care încearcă să imite inteligența umană.

Dar există și o altă posibilitate.

Poate că AI-ul este, într-o anumită măsură, un nou instrument prin care putem observa relații pe care mintea umană nu le poate procesa direct.

Un om poate privi milioane de informații și poate observa câteva tipare. Un sistem de calcul poate compara simultan cantități de date pe care niciun om nu le-ar putea analiza individual.

Diferența nu este neapărat că informația nu exista.

Poate că informația era deja acolo.

Noi pur și simplu nu aveam instrumentul necesar pentru a o vedea.

De la obiect la structură

Când privesc un măr, văd un măr.

Dacă îl privesc printr-un microscop, văd celule.

Dacă analizez celulele, pot vedea structuri moleculare.

Dacă analizez moleculele, descopăr alte relații.

La fiecare nivel, ceea ce vedeam înainte nu dispare. Se adaugă un alt nivel de descriere.

AI-ul poate face ceva asemănător cu informația.

Poate lua ceea ce pentru noi sunt milioane de observații separate și poate încerca să găsească relațiile dintre ele.

Poate identifica o corelație pe care nimeni nu a căutat-o.

Poate găsi o anomalie pe care oamenii au trecut-o cu vederea.

Poate observa că două fenomene considerate independente sunt, de fapt, legate.

Și atunci apare o propoziție care mi se pare mult mai interesantă decât ideea de „AI care știe tot”:

„Am găsit ceva ce nici nu știai că trebuie să cauți.”

Parametrii nu au apărut odată cu AI-ul

Putem privi un sistem de inteligență artificială, foarte simplificat, ca pe o funcție:

y=f(x_1,x_2)

Avem intrări, rezultate și un număr foarte mare de parametri.

Este tentant să spunem că acești parametri reprezintă „lucruri noi” create de AI.

Dar poate că imaginea este mai subtilă.

Parametrii matematici sunt construiți de model. Însă relațiile pe care modelul încearcă să le reprezinte pot reflecta structuri care existau deja în date și, în cele din urmă, în realitatea pe care datele o descriu.

AI-ul nu a creat planeta.

Nu a creat celula.

Nu a creat relația dintre două fenomene naturale.

A construit un model capabil să reprezinte și să exploreze aceste relații.

În acest sens, un model AI poate fi privit ca o hartă.

Iar o hartă mai detaliată nu creează teritoriul.

Ne permite să îl vedem mai bine.

Dar aici apare diferența importantă

Un telescop ne arată ceva.

Un microscop ne arată ceva.

AI-ul poate face ceva suplimentar.

Poate să ne spună unde să privim.

Aceasta este una dintre diferențele care pot schimba fundamental relația dintre oameni și inteligența artificială.

Un telescop presupune că omul știe să privească cerul.

Un microscop presupune că omul știe ce obiect dorește să examineze.

Dar un sistem foarte avansat poate analiza un spațiu enorm de posibilități și poate identifica o zonă care nu ne-a atras niciodată atenția.

Poate spune:

„Există o relație aici.”

Iar noi putem răspunde:

„Dar nu ne-am gândit niciodată să căutăm asta.”

Când AI-ul descoperă întrebarea înaintea răspunsului

Suntem obișnuiți să folosim tehnologia pentru a obține răspunsuri.

Punem o întrebare și primim un răspuns.

Dar un sistem mult mai avansat ar putea avea un rol diferit.

În loc să ne ofere doar răspunsul la întrebarea:

„Care este cauza fenomenului X?”

ar putea ajunge să spună:

„Întrebarea pe care ar trebui să o puneți este alta.”

Aceasta ar fi o schimbare extraordinară.

Pentru că progresul științific nu apare întotdeauna atunci când găsim un răspuns mai bun.

Uneori apare atunci când descoperim că întrebarea pe care o puneam era prea simplă.

AI-ul ar putea deveni un instrument capabil să exploreze spații de posibilități atât de mari încât să identifice întrebări pe care oamenii nu le-ar fi formulat singuri.

Problema nu mai este doar dacă înțelegem răspunsul

Aici apare însă o dificultate.

Dacă AI-ul găsește o relație foarte complexă, noi putem cere:

„Explică-mi.”

Dar ce se întâmplă dacă explicația depășește modul nostru obișnuit de a gândi?

Un sistem poate descoperi o structură matematică, biologică sau fizică pe care oamenii nu au identificat-o anterior.

Poate produce o predicție corectă.

Poate construi un experiment care confirmă predicția.

Dar pentru a înțelege cu adevărat descoperirea, oamenii ar putea avea nevoie de concepte noi.

Și aici ajungem la o idee care mi se pare mai interesantă decât simpla creștere a puterii de calcul:

Mașina ar putea începe să descopere lucruri pentru care omul nici măcar nu are încă un limbaj conceptual potrivit.

Nu pentru că acele lucruri ar fi apărut odată cu mașina.

Ci pentru că omul nu avea încă instrumentele intelectuale necesare pentru a le descrie.

De la telescop la inteligență artificială

Istoria științei este plină de astfel de momente.

Instrumentul se schimbă.

Apoi se schimbă observația.

Apoi se schimbă întrebările.

Iar în cele din urmă se schimbă modul în care omul își imaginează realitatea.

Telescopul ne-a schimbat perspectiva asupra cerului.

Microscopul ne-a schimbat perspectiva asupra vieții.

Calculatoarele ne-au schimbat perspectiva asupra calculului.

Internetul ne-a schimbat perspectiva asupra accesului la informație.

AI-ul ar putea schimba perspectiva asupra însăși capacității noastre de a descoperi relații între informații.

Poate că următorul salt nu va fi:

„Mașina știe mai multe decât omul.”

Poate fi:

„Mașina vede structuri pe care omul nu știa că trebuie să le caute.”

Și atunci ce este, de fapt, superinteligența?

Poate că aici trebuie să fim atenți cu definițiile.

Când spunem „superinteligență”, ne imaginăm adesea o versiune a omului, dar mult mai rapidă și mai inteligentă.

Însă este posibil ca diferența să fie mai profundă.

Un sistem cu adevărat superior nu trebuie neapărat să gândească exact ca noi, numai că mai repede.

Poate că adevărata diferență ar fi capacitatea de a construi reprezentări ale realității pe care noi nu le putem construi singuri.

În această perspectivă, superinteligența nu ar fi doar:

mai multă memorie + mai multă viteză + mai mulți parametri.

Ar putea fi:

o capacitate de a explora și reprezenta realitatea la niveluri pe care inteligența umană nu le poate accesa direct.

Nu o lume nouă. O lume mai mare.

Poate că aceasta este cea mai simplă concluzie.

AI-ul nu trebuie să creeze o realitate nouă pentru a schimba radical ceea ce știm despre realitate.

Planeta era acolo.

Celula era acolo.

Relația dintre două fenomene putea fi acolo.

Tiparul ascuns în milioane de observații putea fi acolo.

Noi nu îl vedeam.

Așa cum omul care privește o livadă vede un pom și un măr, fără să știe că în acel măr există miliarde de structuri pe care ochiul său nu le poate vedea și că, dincolo de cer, există lumi pe care nu le poate observa.

Apoi inventează instrumentul.

Și dintr-o dată, aceeași lume devine enorm mai mare.

Poate că acesta este unul dintre modurile în care trebuie să privim evoluția inteligenței artificiale.

Nu neapărat ca pe apariția unei lumi create de mașini.

Ci ca pe apariția unui instrument care ne permite să descoperim **cât de mult din lumea în care trăim nu am fost încă în stare să vedem.**

Iar întrebarea care rămâne nu este doar:

„Cât de inteligent poate deveni AI-ul?”

Ci una poate mai importantă:

„Ce vom putea vedea atunci când vom avea, pentru prima dată, un instrument capabil să caute lucruri pe care nici nu știm încă să le cerem?”