Webstock 2022 – fără mască, de la co-creare la tre-creare

Prima ediție, după Marea Interdicție, în care s-a discutat pe scenă „fără mască” despre evoluția criteriilor de evaluare a cumpărătorilor.

De această dată o dau direct, cu riscul de a intra cu oiștea în gard. Dacă intru, asta e. Oricum voi mai sta pe net o perioadă, chiar dacă am început procedura de predare a ștafetei la Webstock.

Toți cei prezenți la Webstock au renunțat la masca de protecție FFP2, dar … unii dintre ei și-au păstrat o altă masca. O mască invizibilă ospătarilor, dar evidentă până și ucenicilor prezenți la eveniment. Datorită schimbărilor climatice înregistrate în ultimii ani, această mască a început să se topească. Mint. Nici măcar prin omisiune. Masca a rămas neschimbată. Noi, oamenii de rând, am mai uract câteva scări și am început să vedem cu alți ochi ce este în jurul nostru. Și dacă tot am început să înțelegen niște jocuri de culise nu este evident că vom lua și atitudine? Nu este evident că ne vom actualiza anumite principii în baza cărora vom trece de la statutul de individ la cel de cumpărător?

Am auzit mai multe discuții, la microfon în sală și la o cafea pe hol, despre co-creare. Despre cât de important este ca cel care achită factura unei campanii și cel care o încasează să vină cu propria creația. Cu propriile idei. Să vină amaândoi cu ce au mai bun și, la final, să se felicite pentru reușită. La prima vadere totul este excelent. A apus perioada în care se cerea și pentru un banal advertorial 10 aprobări și 100 de modificări înainte să-l postezi. Acum e libertate. Acum se dorește un mesaj natural, un mesaj conceput și realizat în stilul cu care este obișnuită o anumită comunitate. Dar?!?!? Sunt aproape de gard. Și cumpărătorul? Ce facem cu cumpărătorul? Cu potențialul cumpărător. Indiferent cât de bună poate fi o campania ea nu poate obliga pe nimeni să cumpere ceva. Îi poate sugera. Îi poate apăsa pe niște butoane sensibile. Dar nu-l poate obliga să cumpere. Ce facem cu el? Îi dăm și lui puțin cuvântul sau vom căuta în continuare diverse trucuri pentru a-l determina sa cumpere un anumit produs sau serviciu?

Atât timp cât era pește’n baltă – a se citi … atât timp cât indivizii își permiteau frecvent să irosească o anumită sumă de bani, membriii comunităților online puteau fi transformați cu ușurință în clienți. Postai câteva mesaje pe rețelele de socializare, un articol pe blog și un video pe YouTube și cei de la livrări confirmau că a mers treaba. Șampanie pentru brand și bonus pentru influencer. Dar ce faci când în baltă mai e puțin pește? Ce faci când indivizii au început să se mai deștepte financiar? Știți ce fac pescarii în astfel de situații? Își schimbă momeala și cârligele. Dacă nu trage, schimbă. Nu stă cu bățul în baltă degeaba dacă vede că nu trage. Schimbă. Testează. Până când trage.

Am deschis acest subiect cu un vechi amic pe hol. Ce faci? Tendința este să te duci către peștele existent mai mic, nu să faci tot ce îți stă în putință pentru a menține o populație stabilă de pește. Așa se explică o anumită scădere din publicitatea de pe meleagurile noastre. Și nu doar în publicitate. Membrii din comunitate care au reușit să scoată capul din năvod nu mai reprezintă un interes. Ei nu mai pot fi prinși cu o momeală ieftină. Membrii vizați sunt cei mici. Cei slabi. Cei care atârnă greu în statistica națională vizavi de educația financiară la nivel național. De ce suntem pe ultimul loc în UE la acest capitol? Este foarte simplu = pentru că dacă ne ridicăm puțin nu ne mai încadrăm în anumite publicuri țintă. Un individ care a deschis ochii nu mai poate fi prins fără momeală.

Partea cea mai interesantă este că acest aspect se cunoaște. A fost adus în discuție indirect. Apoi direct. În cele din urmă a fost spus pe față. Potențialii clienți au evoluat, motiv pentru care cei care doresc să supravețuiască sunt obligați să-și actualizeze tehnicile. Sunt obligați, precum pescarul din povestea noastră, să-și schimbe atitudinea. Atitudinea. Nu uneltele și tipul de momeală. Să înceteze să-i priveacă de sus ca pe niște cifre. Să coboare din birou și să-i privească în ochi. Să stea de vorbă cu ei și să se ajute reciproc. Repet. Eu nu vreau pe cineva care să mă convingă să cumpăr un produs de care nu am nevoie. Eu vreau să am alături pe cineva care vine și-mi spune că acel produs … (partea asta o păstrez pentru mine).

În speranța că în viitorul apropiat vom trece de la co-creare la tre-creare (adică, să ținem cont și de nivelul de pregătire al celor comunități și să facem tot ce ne stă în putință pentru a-i ajuta să scoată capul din năvod) mă opresc aici. Nu înainte de a spune că am rămas plăcut impresionat de fericirea citită pe chipul unor persoane când își îmbrățișau cunoscuții. Am mai spus și mă repet – nimic nu se compară cu o îmbrățisare în offline.