Incă de dinainte ca Providența să-mi permită să-mi țin propriul copil în brațe am susținut ori de câte ori am avut ocazia că un părinte are obligația de a-i permite copilului să se lovească cu capul de sus pentru a-l puta vedea în viitor pe cel de jos. Mărimea „cucuiului” din frunte este în strânsă corelare cu experiența dobândită anterior de copil. Cu cât această experiență este mai firavă cu atât loviturile inerente vor fi mai dure și riscul de a deveni un cetățean perfect (supus 100% tuturor constrângerilor) va fi mai mare.
Acum, când ies în pac cu micuța mea energizantă, observ cum unii părinți sau bunici își dau coate când o văd cu câtă lejeritate se urcă pe cine mai știe unde. Ea râde și se bucură că a reușit. Eu stau jos aparent liniștit. Poate fi considerat un gest lipsit de importanță. Pentru noi este o altă piatră pusă la temelia încrederii în propria persoană. O temelie pe care vom construi în viitor un castel.
Am dorit să fac această mențiune cu un anumit motiv. Este de preferat ca fiecare părinte, înainte să emită pretenții vizavi de asumarea responsabilității de către proprii copii, să privească puțin în urmă și să se întrebe de câte ori i-a ajutat să depășească o provocare. Evit să folosesc „problemă”. Atitudinea face diferența.
Recomand acest workshop tuturor celor care au tendința de a face TOTUL în locul copiilor. Celor care nu-i lasă să se șteargă singuri, să mănânce singuri, să folosească cuțitul de la bucătărie, să se cațere în copaci, să se urce pe un gard, să facă prăjituri etc.
Mai multe detalii pe pagina evenimentului facebook.com
