Să nu-ți înveți copilul să meargă – într-o zi va ieși din peșteră

Când vine vorba de parenting, fiecare generație are provocările ei. Provocarea generației noastre este mediul online. Să ne lăsăm sau nu copiii să stea pe net?

Nu mă consider un psiholog specializat în parenting sau în tehnologie. Mă consider un blogger micuț, tată de fată cu propiul proiect online. Poate că avantajul meu este că-mi iau în fiecare seară doza zilnică de adaptare, obicei care mi-a permis să-mi dezvolt anumite conexiuni.

Mai greu a fost până am înțeles că timpul îmi este limitat. Când nu ai ni-ci un țel începi să te plictisești. Când ai simultan două scopuri tragi puțin mai tare și le atingi pe amândouă. Dar când ai mai multe și începi să simți ceva rece pe șira spinării vine inevitabil necesitatea de a renunța cel puțin la unul dintre ele. Nu am timp. Mai renunț la ceva. Le selectez doar pe cele mai importante. Atenție la criteriile de selecție. Pe care le favorizăm? Pe cele care depind de situația financiară? Care ne aduc bani. Pe cele care influențează armonia în familie? De exemplu, petrecem timp cu propriul copil. Alegem. Conștienți de faptul că fiecare alegere contribuie la accentuarea diferențelor dintre noi și cei din jurul nostru.

Dar de ce să renunțăm? Când suntem presați de timp primul gând este să renunțăm la ceva. Cel mai des se taie din timpul petrecut cu propriul copil. De ce procedăm astfel? Pentru că acest timp nu generează facturi de încasat. Nu generează aprecieri din timpul altor persoane, care să ne binedispună stima de sine. Noi, după fiecare timp alocat, vrem să primim ceva. Timpul petrecut cu copiii înseamnă a dărui. Dăruim timp fără să avem așteptări. De primit primit și de pe urma acestui mod de a petrece timpul, doar că suntem incapabili să înțelegem ce primim.

De ce să renunțăm? Hai să ne oprim puțin la răscruce de opțiuni! Educația ne spune să renunțăm. Intuiția ne spune să nu renunțăm dar nu ne oferă și ghidul de urmat. Bun. Nu renunțăm. Și ce facem? Aici e puntea subțire. Întâi decizi să nu renunți și apoi cauți soluții. Te adaptezi. Te uiți la conexiunile din jur. La cele pe care le știi și la cele care au apărut pe marginea potecii pe care ai pășit recent.

Apropo de decizii ale părinților.

• nu toți copiii care au ieșit din peșteri au ajuns hrană
• nu toți copiii care au tras cu arcul în animale au murit la vânat
• nu toți copiii care au învățat să lupte cu o armă au murit în războaie
• nu toți copiii care au plecat din sat au murit de foame printre străini
• nu toți copiii care au plecat la scăldat au murit înnecați
• nu toți copiii care au sărit cu parașuta s-au zdrobit de sol
• nu toți copiii care au plecat la derdeluș au ajuns sub roțile mașinilor
• nu toți copiii care au bicicletă și-au rupt gâtul
• nu toți copiii care și-au luat permis auto au ajuns la descarcerare

Toate exemplele din enumerația anterioară au un numitor comun. Riscul. Riscul asumat de fiecare părinte. Face parte din adevărata viață. Dacă vrei să-l ajuți să revină acasă, indiferent unde va pleca, fă tot ceea ce-ți stă în putință ca să fie pregătit pentru ce va întâlni pe drum. Și cât va fi plecat întreabă-te unde ai fost când el a avut nevoie de sprijinul tău. Ai fost lângă el și l-ai învățat să tragă rapid cu arcul sau ai fost plecat în cruciade după potcoave de cai morți?

Îți recomand să privești mediul online și tot ce ține de tehnologie ca pe o conexiune care te poate ajuta să petreci cât mai mult timp cu propriul copil, fără să fii nevoit să renunți la o sarcină.

Privește partea bună. Te asigur că și părinților tăi le-a fost teamă când ți-au luat permisul auto. Lipsa de experiență la volan era evidentă. Dar ei aveau încredere în tine. Chiar dacă inima le era cât un purice te-au încurajat să continui. Se așezau zâmbind în dreapta șoferului. Își ascundeau teama. Zâmbeau. Pentru a te încuraja. Erau lângă tine.

Te-ai întreabt vre-odată de ce există școli de șoferi? De ce încă mai există o limită de vârstă pentru obținerea permisului auto? Dar te-ai întrebat de ce nu există o limită de vârstă și pentru mersul pe jos în spații publice? Cum ar fi dacă le-am interzice celor mici să iasă din casă până la 7 ani când, se presupune, sunt capabili să conștientizeze regulile rutiere de bază? De la cine așteaptă societatea să-i învețe să meargă și să aibă grijă de ei până când vor învăța să se protejeze singuri? Corect. Familia. Părinții. De fiecare dată când un copil este implicat într-un accident rutier toată lumea întreabă unde era mama sau tata. De ce le permite să meargă afară? Ca să învețe! Exact. Ca să învețe.

Recomand aceeași abordare și vizavi de mediul online. Nu există școală pentru internet. Cu foarte puține excepții care pot fi ocolite cu ușurință, nu există nici restricții legislative. Înainte să-i interzici accesul la internet întreabă-te dacă această decizie este motivată de propria teamă sau de dorința să nu fie afectat timpul petrecut de fiica ta / fiul tău în natură, cu prietenii, cu familia.

În urmă cu niște ani i-am recomandat unui tată, de fiecare dată când îi va interzice copilului său să mai stea pe net, să se opreacă din ceea ce făcea singur și să facă ceva împreună. Să se joace. Să citească. Să discute. Să picteze. Să facă ceva prin curte. Să ocupe timpul lăsat liber de către mediul online. A renunțat după câteva săptămâni. Tatăl. Copilul mi-a spus că a fost cea mai frumoasă vacanță.

Partea benefică a internetului este că ne oferă unelte. Soluții. Conexiuni. Cei care vor reveni primii acasă vor fi cei care vor învăța cum să le folosească eficient în avantajul lor și al familiilor lor.