Sieranevada – un film recomandat celor care știu să privească dincolo de aparențe

Am vizionat Sieranevada, filmul lui Cristi Puiu care reprezintă propunerea României la Oscar, la Happy Cinema Focșani.

Vineri seara, împreună cu colegii din grupul 5focsani, am fost la film. Pe invitația primită de la Happy Cinema scria – Sieranevada. Până aici nimic ieșit din comun. Nu e prima dată când mergem împreună la film. Partea interesantă începe după ce actorii invitați la premieră încep să se corecteze între ei. Filmul are 3 ore. Mai puțin cu 3 minute. De parcă ar mai conta 3 minute la 180 de minute.

Filmul începe. Prima scenă. Continuă prima scenă. Mai continuă prima scenă. A doua scenă se mai lasă așteptată. Pauză. Ecran întunecat. Rămâne întunecat. A doua scenă întârzie. Când să intrăm și noi în pielea personajelor suntem anunțați că va mai dura câteva minute până se remediază problema tehnică. Prima scenă? Cred că era a doua. E greu să le ții evidența. Se înțepenise trepiedul de la camera de filmat în zăpadă.

Ecran negru. Atunci mi-am adus aminte de tipul care a căzut din tavanul sălii de cinema în urmă cu câteva zile. Au circulat mai multe versiuni despre el. Eu cred că a vrut să-și facă un selfi din cădere. Una peste alta, ar trebui să-i mulțumim că a căzut mai devreme și au avut timp să repare sala. Dacă alegea să cadă chiar la Sieranevada ce făceam? Ne mutam și noi la alt cinema cum au făcut cei din Craiova? Nimic nu e întâmplător. Nimic. Indiferent dacă noi avem ochi de văzut și urechi de auzit.

După o pauză puțin mai lungă de 3 minute trecem la scena următoare. Hai să intrăm în pielea personajelor. Eu pe cine să aleg. Ochit. Perfect. Este un tip care stă pe net. Sebi. Marin Grigore. Adoră conspirațiile. Profită de liniștea din timpul unui parastas pentru a-i trezi pe cei prezenți la realitate. Atacul de la 11 septembrie a fost un inside job.

Care realitate?!? Aceasta este întrebarea la care Cristi Puiu și-ar dori să poată răspunde fiecare persoană care a avut răbdare să urmărească filmul până la capăt. Care realitate? Cea a familiilor americanilor decedați la World Trade Center? A familiilor francezilor decedați la Charlie Hebdo? A familiei lui Emil? Sau a tinerei care doarme în beție? Sunt atât de diferite aceste realități. Si e doar una singură. Zic și eu.

Această realitate este diferită inclusiv între membrii familiei lui Emil. Răposatul. Fiecare o vede altfel. Sau, mă rog, fiecare vede cât îi este cu putință. Semnele sunt vizibile pentru toți, dar foarte puțini sunt cei care le observă.

Si am ajuns de unde am plecat. Incidentul din timpul vizionării a fost întâmplător?