Hai să o luăm un exemplu recent. 1 iunie. Ziua copilului. Toți părinții își iau prichindeiii și ies împreună la iarbă verde. In acest an am parte și de o minivacanță de 1 iunie. Mai mult timp, mai multă joacă. Ce au făcut unii părinți? Au plecat pe unde și-au permis și au stat offline Dar nu oricum. Ei au stat offline. Conturile lor de social media sau bloggerii din ei și-au văzut de program în continuare. Prietenii se țin aproape fie zi de lucru fie zi de sărbătoare. Acești părinți și-au scris articole din timp, și-au programat mesaje pe rețelele de socializare. Unii, cu echipă mai mare, au trasat colegilor sarcina de a mai butona puțin cât sunt ei plecați. Despre ce să scrii de 1 iunie? Cum despre ce? Despre ceva legat de copii? Cui îi sunt adresate informațiile respective? Cum cui??! Părinților. Exact, părinților. Acelor persoane care de 1 iunie ar trebui să iasă afară cu proprii copii.
Să recapitulăm. Ca părinte eu ies cu cel mic afară și-mi închid smartphone-ul. Cu strângere de inimă, dar îl închid. Promisiunea e promisiune. 1 iunie e o singură dată pe an. Inainte să-l închid mă adresez altui părinte care ar trebui să iasă afară cu propriul copil sau este deja afară dar nu rezistă tentației de a da refresh pe Facebook. In loc să-i întind o mână de ajutor, eu îi dau un șut în poponeață. Stai online de 1 iunie?!!?!? Ia și citește ce am scris eu ieri. Si, te rog, dă-mi un like / postează un comentariu / lasă-mi un semn. Iți ia doar câteva minute. Copilul tău poate să mai aștepte.
De sărbători, postăm și plecăm. Ii lăsăm pe alții să citească. La întoarcere începem să ne plângem că lumea a devenit dependentă de rețelele de socializare. Indiferent unde întoarcem capul vedem oameni cu privirea blocată în monitoare. Citesc mesaje. Inclusiv mesajele noastre.
