Educația unui copil este precum un pom. Îl plantăm pe încredere. Încredere în persoana de la care l-am cumpărat. Avem inimă îndoită până când rodește prima dată. Abia atunci putem spune din toată inima că am făcut o alegere corectă. La fel este și cu educația, în mod special cu educația privind parentingul digital. Putem merge la evenimente de parenting încă din primele luni de sarcină și să citim teancuri întregi de cărți. Adevăratul test se dă abia când mogâldeața a crescut și simte nevoia de intimitate online. Atunci se culeg roadele. Cei încep să emită brusc pretenții în acel moment, în lipsa unei investiții cât de mici în această privință, au picat testul din start.
Cea mai mare investiție se face în „timp”. Exact – în timp. Ei vor timpul nostru. Vor să ne jucăm non-stop cu ei. Vor să ne coborâm la nivelul lor și să le împărtășim ghidușiile. Vor să dăm în mintea copiilor – o lume în care tehnologia nu mai are loc dacă noi suntem prezenți.
Este adevărat că tehnologia a mai adăugat câteva cerințe suplimentare la fișa postului de părinți. Stilul de viață a mai eliminat și el câteva sarcini doar de pe listă (în realitate, ele au rămas). Ce facem când suntem depășiți de situație? Primul pas este să dăm vina pe cealaltă jumătate. Mama este de vină! Tatăl este de vină!
Spuneam mai devreme de sarcinile tăiate de pe listă. Prin târg se spune că am ajuns în această situație pentru că am plecat de tineri de acasă și nu prea mai avem modele de părinți care cad seara frânți de dragul propriilor copii. Ați văzut voi prin feed vre-un părinte care pune poze cu el cu ochii cât cepele de oboseală? Nuuu, toți ne selectăm cu maximă obsesie pozele. Le punem doar pe cele în care zâmbim. Chiar dacă sunt de la concediul de acum 3 ani. Un copil mic face în nădragi. Este copil. E normal. Este firesc. Cineva trebuie să-l schimbe și să-l spele. Mama când tatăl este plecat. Tatăl când mama doarme. Copilul desenează pe pereți. Iți varsă apă în pantofi. Se ascunde în cotețul câinelui cu care tu, ca părinte, nu prea te înțelegi. A fi părinte nu este chiar atât de ușor. Pe de o parte îi înțeleg pe cei care refuză să aibă copii. A crește un copil necesită un efort. Evit să spun sacrificiu. Nu este un scrificiu. Îi puteți spune o luptă cu propriul egoism, dar nu sacrificiu. Părinții, din prea multă precauție, evită să ne reamintească chiar și cele mai mici boacăne pe care le-am făcut la rândul nostru. Nuu, noi am fost cuminți. Să-i crească nasul celui care susține că nu a venit niciodată acasă cu jucăria altui copil? În concluzie, unora dintre noi ne lipsește abilitatea de a rezista în fața creșterii propriilor copii. Îi vrem mari și cuminți imediat. Așa ceva nu este posibil. Nici la cei săraci, nici la cei bogați. Nici la cei mai prostuți, nici la cei ce se cred deștepți.
Eu sunt de părere că este indicat să discutăm despre impactul tehnologiei asupra familiei în același context. În lipsa unor modele puternice, copiilor noștri le va fi foarte greu când tehnologia le va invada viața. Atunci când vor da greu este de preferat ca ei să-și amintească ce au văzut acasă, să-și amintească faptul că existau niște reguli clare a căror scop era de a proteja liniștea familiei. Să-și amintească și să aibă puterea de a se opune influenței nefaste.
Avem obligația de a le dezvolta capacitatea de a rezista tentației de a pune mâna pe smartphone la primul impuls. La fel cum am învățat cât de important este să-i ajutăm să conștientizeze cât de important este consumul moderat de dulciuri și de alcool. Asta este. Nu am fost întrebați dacă vrem ca internetul să apară pe vremea noastră.
Această abilitate se dezvoltă în timp. Cu reguli și exemple personale. Cu confruntări. Cu multă răbdare și înțelegere.
Prima regulă de la care nu am făcut niciodată rabat este una foarte simplă. Acasă are acces la tabletă. Stă pe cântecele (canale youtube pentru copii) ori de cîte ori vrea și cât vrea. Dar când suntem plecați internetul rămâne acasă pentru simplu motiv că pe telefonul nostru nu există internet. Internet noi avem doar acasă. Dacă vrea cântecele trebuie să reziste până acasă. Nu există alternativă. Atunci când se plictisește obligația noastră este să ajutăm și să o implicăm în activități offline. Știu cât de comod este să-i arunc un telefon în mână și să tacă, dar eu nu vreau să cresc o persoană dependentă de smartphone. Dimpotrivă, vreau să o ajut să învețe cum să reziste tentației de a privi într-un monitor.
Alte reguli:
• nu mergem niciodată cu telefonul la toaletă
• nu se discută la telefon când mâncăm
• nu se navighează pe rețelele de socializare în mașină
• nu stăm la discuții interminabile la telefon
Cam atât pentru astăzi. O zi bună vă doresc.
Felicitari pentru aceasta atitudine. Indiferent de vointa noastra tehnologia va face parte din viata lor. Ideal este ca ei sa fie pregatiti discret din timp. Nu sunt de acord cu cei care au transformat internetul in muma padurii, dar nici cu cei care ii uita in fata monitoarelor.