Despre bullying și cyberbullying pe canapeaua din living

Citez din jurământul prezentat de Gáspár György săptămâna trecută la Social Media for Parents

Jur să am grijă de mine, de semenii mei și de comunitate.

Când vine vorba de bullying sau cyberbullying eu prefer un termen de pe meleagurile noastre – nesimțit. Am observat că un termen asupra căruia nici psihologii nu cad de comun acord între ei ce înseamnă creează disconfort în rândul celor care nu sunt familiarizați cu el. In schimb, un termen cu rădăcini adânci în vocabularul nostru popular reușește să vibreze ceva în tărtăcuțele și inimile noastre. Nesimțiți au fost de când e lumea. Si vor continua să supravețuiască printre noi – cei care încă mai punem preț pe omenie.

Din păcate, hai să dăm cărțile pe față, trăim vremuri în care am ajuns să supravețuim noi printre ei. Cu atât mai mult în România 2017. Pe vremuri, românii se temeau mai mult de gura satului decât de securitate. Azi dimineață, când m-am dus la cimitir să aprind câte o lumânare la căpătâiul părinților mei am observat că au fost furați trandafirii de pe mormânt. Aseară am auzit că un bătrân a fost bătut în spitalul din Focșani de colegul de salon până l-a omorât. Mai multe exemple găsiți pe blogurile celor care au decis să plece din țară. Cum am ajuns în această situație? Prin toleranță necondiționată.

Hai să vă întreb ceva. Să presupunem că sunteți la volan în București. Copiii sunt în spate prinși regulamentar în centuri. Fredonează un cântecel. La o trecere de pietoni opriți ca să acordați prioritate unui tată cu un copil în brațe. Din spate se apropie în viteză un autoturism mai înalt și puțin mai lat. Se oprește. Claxoane. Fleșuri. Injurături. Blochezi traficul. Acum te-ai găsit să oprești, băăă? Vă uitați în oglindă și încadrați rapid șoferul într-un profil psihologic. Cum procedați în continuare? Porniți și dați peste tatăl nevinovat? Vă dați jos din mașină ca să le confirmați copiilor că au tată? Sau așteptați până când puteți trage puțin dreapta ca să-i faci loc să vă depășească? Este o întrebare bazată pe un caz real. Dacă vă dați jos riscați să vă crească altcineva copiii. In urmă cu câți ani ați auzit prima dată această speță?

Citeam zilele trecute un raport potrivit căruia noi, românii rămași acasă, suntem stresați la un nivel extrem de ridicat. Urmările acestui stres sunt vizibile acasă, pe stradă, în trafic, la locurile de muncă. Am ajuns într-un punct critic. Ori la bal, ori la spital.

Am înțeles că cei mai mulți adună adună adună nemulțumiri și răbufnesc acasă pe soție / soț sau, mai grav, pe copii. De frică tac când sunt jigniți de șefi sau când sunt claxonați de un șofer cu ceafa lată. Si acasă, unde ei sunt șefi, unde ei au controlul, unde se simt în siguranță ripostează la prima nemulțumire. Atunci când se mai suprapun și câteva substanțe a căror nume nu se pronunță lucrurile pot degenera.

Ce fel de modele suntem pentru proprii copii?

Acum vă rog să recitiți ce am scris mai sus prin ochii copiilor voștri. Ei ce văd la noi? Ei ce învață de la noi? Ce îi putem spune unui copil când cel cu ceafă lată ne claxonează din spate? Că uneori e mai bine stai cuminte în banca ta și să suni la 112? Ii învățăm ce este prudența? Să analizeze cu atenție adversarul înainte să riposteze? Ce îi putem zice copilului după ce ne aude spunându-i calmi soției că am stat peste program o oră ca să-i facem pe plac șefului? Să nu mai aibă motive să ridice glasul la noi. Copiii aud. Si înțeleg mai mult decât putem noi bănui.

Pe blogurile de parenting sunt zeci de discuții despre vârsta începând de la care copiii pot asista la discuțiile mai încinse dintre părinți. Ei când învață cum să identifice și cum să facă față unei stări conflictuale? Vi le recomand dacă vă pasă de cyberbullying

Copiii noștri nu au nici cea mai mică vină că noi abia acum discutăm despre toleranță necondiționată. Ei nu au nici o vină că se întâlnesc în parc cu copii educați să nu respecte pe nimeni.  Ei nu au nici o vină că sunt 30 de copii în clasă. Nu au nici o vină. Asta e crucea noastră. Poate că ceea ce avem noi de învățat ca să întrerupem acest cerc vicios este să comunicăm sincer și pozitiv cu copiii noștri inclusiv despre nesimțiți.

In lipsa unei astfel de discuții, copiii vă pot ascunde faptul că sunt jigniți în mod repetat pe internet de teamă să nu li se restricționeze accesul la mediul online. Unii părinți folosesc tableta ca obiect de șantaj. Mă asculți, stai pe ea câteva ore pe zi. Nu mă asculți, o pun în seif câteva zile și te joci cu pisica în curte. Voi credeți că un copil care și-a pierdut tableta pentru că nu și-a strâns jucăriile sau pentru că a refuzat să se mai joace cu surioara mai mică îi va spune tatălui că cineva îl hărțuiește pe facebook?

Jur să am grijă de mine, de familia mea, de semenii mei și de comunitate.

Departe de mine gândul de a pune pe tapet ce este mai rău în jurul nostru. Cei care mă cunosc știu că îi cam țin la distanță pe cei care văd doar neghina din jur. Prin acest articol am vrut doar să vă spun că bullying-ul, respectiv cyberbullying-ul, se hrănesc din lipsa de omenie din jurul nostru. Si, din păcate, în jurul nostru este destul de multă.

Eu am fost educat să nu aduc vorba în public despre politică și religie. Să-mi păstrez ideile pentru mine. Unde am ajuns? Atentate din cauza religiei și exod din cauza politicii. Exact la fel este, din punctul meu de vedere, și în cazul acestui subiect – dacă discutăm doar pe la colțuri despre nesimțirea din jurul nostru nu rezolvăm nimic. Cum îi spunem, cum o încadrăm în studii, ce culoare folosim în slide are o importanță scăzută.

Sfatul meu este să discutați pe canapeaua din living despre nesimțiți. Povestiți-i soției despre incidentul de la muncă (cu un ochi la copil) și detaliați cum ați reușit să aplanați conflictul. Când soarta vă scoate în cale o încercare de față cu copilul fiți mai atenți la cum reacționați. El vă urmărește cu atenție. Invață de la voi. Intrebați-l când vine de la grădiniță sau de la școală dacă totul a fost în regulă, chiar dacă știți deja că are probleme cu un coleg. Comunicați! Comunicați! Comunicați! Situațiile mai puțin plăcute din viață pot fi transformate în lecții utile dacă le abordăm corect.