Mi-am întrebat buna soție: cum a fost cu alăptarea? Si ea mi-a răspuns.

Mă bucur că nu am abandonat, mă bucur că m-am informat și am știut că există soluții la aproape orice fel de problemă de alăptare.

Alăptarea a început să mă preocupe în trimestrul al III-lea de sarcină. Și pentru asta îi mulțumesc din suflet unei prietene care m-a bătut la cap să mă informez. La vremea respectivă mă interesa doar cum să duc sarcina la bun sfârșit și, bineînțeles, grija față de momentul nașterii. Alăptarea nu avea loc în gândurile mele. Știam că este un proces natural, firesc deci n-avea cum să fie prea greu. Îmi doream să alăptez, dar nu știu cât de motivată eram cu adevărat să lupt pentru asta dacă lucrurile n-ar fi mers ”ca la carte”. Mama mi-a spus că m-a alăptat 7 luni pentru că atât a avut lapte. Deci probabil așa avea să se întâmple și în cazul meu. Oricum, cum am spus, nu mă preocupa subiectul foarte mult.

Nu e nici greu, dar nici ușor

Apoi a apărut ea. Prietena. Mămica unei bebelușe de 6 luni. Spre norocul meu, avea experiența proaspătă în memorie. La momentul respectiv alăpta. Eu o întrebam de naștere, ea tot aducea vorba de alăptare. Că e foarte importantă, că trebuie să mă informez, că să beau ceaiuri … etc. Mi-a spus să intru pe alapteaza.wordpress.com și o să aflu cam tot ce trebuie. Am întrebat-o cum e să alăptezi – ușor sau greu? ”Nu e nici greu, dar nici ușor” mi-a răspuns ea și asta m-a motivat să mă informez mai mult. Am intrat pe blog, am citit, am aflat despre beneficiile laptelui matern asupra sănătății bebelușului, despre puseele de creștere, eventualele probleme cu care te poți confrunta atât la începutul alăptării cât și pe parcurs. Cât de cât mi-am format o idee și m-a făcut să-mi doresc să-mi alăptez bebelușul cu orice preț.

Am născut într-o clinică particulară și am avut norocul să beneficiez de sfaturile unui consultat în alăptare care mi-a arătat efectiv cum să-mi alăptez fetița. Totuși, începutul a fost anevoios. Deși imediat după naștere mi-am ținut bebelușul la piept, mândra mea nu era foarte preocupată să-mi caute sânul. Nu reușea să se atașeze corect, să apuce mamelonul, de cele mai multe ori țocăia în gol. Ce mai, începuserăm nițel cu stângul. Dar nu-i bai, eram abia la început, aveam tot timpul să învățăm. Din nefericire, imediat după naștere am suferit o puternică anemie care m-a țintuit practic la pat și n-am putut să-mi alăptez fetița în prima noapte. Cu acceptul meu i s-a administrat formulă. A doua zi am încercat din nou în salon, am pus fetița la sân, același rezultat. Ea era somnoroasă, nu apuca bine mamelonul și nici de-acolo nu curgea mare lucru. Abia câte o picătură de colostru din când în când. Începeam să mă îngrijorez. Lucrul acela natural și firesc care se întâmplă între proaspăta mamă și copil la noi întârzia. Deja îmi făceam probleme că va prefera laptele din biberon în locul sânului pentru că de la mine chiar nu se putea sătura.

Așteptam cu nerăbdare furia laptelui, momentul în care să-mi simt sânii mustind de lapte, lucru care nu s-a întâmplat pe perioada spitalizării. N-am înțeles de ce laptele întârzia să apară. Doar născusem natural. Probabil pe fondul anemiei lucrurile s-au complicat. Încă slăbită și anemică, acasă am încercat să pun copilul cât mai des la sân și abia apoi să-i ofer suplimentul cu biberonul. În paralel foloseam o pompă manuală care m-a ajutat să desfund canalele. Abia a patra sau a cincea zi de la naștere s-a declanșat lactația și la mine. Mă dureau sânii, aveam noduli, răni pe mameloane, dar eram superfericită că mi se întâmpla și mie ”minunea”. Cu masaj, cu pompa, cu ceaiuri și, în primul rând, punerea cât mai des la sân a bebelușei am reușit să întorc balanța în favoarea laptelui matern. In a 10-a zi am reușit să-mi satur și eu puiul doar cu laptele meu. Ura! Victorie mare! Apoi lucrurile au mers din ce în ce mai ușor iar ”firescul” și ”naturalul” s-a instalat și la noi.

Concluzia? N-a fost ușor, dar nici greu.

Alăptarea a mers ”strună” timp de 2 ani și o lună.

Mă bucur că nu am abandonat, mă bucur că m-am informat și am știut să știu că există soluții la aproape orice fel de problemă de alăptare. Mă bucur că fetița mea a primit ce-i mai bun în acești ani, din punct de vedere nutrițional, imunitar și afectiv, toate printr-un singur gest repetat și repetat și repetat, zi și noapte, la orice oră, în orice loc. Laptele matern a fost mereu la dispoziția ei – cald, steril și însoțit de îmbrățișarea mea.

În prezent lapte nu mai e, îmbrățișarea a rămas iar pe țiți o iubește în continuare. O caută cu mânuța când vrea să adoarmă.