„Obișnuinţa” cu statusul de victimă a bullying-ului se învață în familie

Copiii voștri au fost victime ale unor comportamente abuzive de bullying? Sau de cyberllying? Stiți când au început să se „obișnuiască” cu statusul de victimă?

Trăim într-o lume în care aparenţa este mai importantă decât omenia. Am ajuns victime ale unor false idei (inclusiv despre parenting) și strâmbăm din nas când cineva încearcă să treacă de bariera win-win. Chiar și atunci când este motivat de compasiune. Dacă face greșeala să aducă vorba despre responsabilitate scurtăm discuția și mai repede. Cine este el să vină și să ne sugereze că nu suntem responsabili? Cu alte cuvinte, am ajuns să ne mințim singuri. Tinem la distanță tot ceea ce nu ne convine. Mă rog, încercăm să ținem la distanță. Spun „încercăm” pentru că mai devreme sau mai târziu propria conștiință tot va lua piept cu realitatea. Si atunci, de cele mai multe ori, se lasă cu artificii. Ca să nu spun cu un comportament abuziv.

Acesta este și motivul pentru care cele mai multe discuții despre bullying fac referire doar la agresor. Pe agresor trebuie să ne concentrăm. Trebuie să învățăm cum să-l indentificăm rapid și cum să-l ținem la distanță. Cum să ne ferim de el. Cum să ne îndepărtăm de conflictele pe care le generează. In schimb, foarte puțini au curajul să discute cu sinceritate și despre motivele pentru care copiii ascund hărțuirile repetate de la grădiniță sau de la școală. De ce? Pentru că discuția va ajunge la responsabilitatea părinților vizavi de cei 7 ani de acasă. Si asta nu ne mai convine.

Principalii vinovați pentru bullying-ul în formă agravantă sunt părinții

Dacă în anii anteriori scriam despre copiii orfani cu părinți în viață (copii părăsiți de părinți la bunici) în acest an am început mai multe articole despre copiii omorâți cu intenție de proprii părinți. Am refuzat să le postez pentru că erau prea acide. Le-am scris și le-am șters. Stergeam unul și apărea un alt caz. E trist. In loc să mai renunțăm la comportamente abuzive în familie am început să ne mai omorâm și copiii. Demn de reținut este că părinții ucigași erau persoane cu studii. Nu erau asistați social cu sticla de țuică dosită sub pernă. Eu cred că am trecut prea ușor cu vederea peste aceste incidente. Aparența este mai importantă decât viața copiilor noștri.

Acum, după ce am adus vorba de părinții ucigași, ce părere aveți despre părinții care-și lasă copiii să plângă singuri în altă cameră? Mă refer la acei părinți depăsiți complet de situație. Care devin mai isterici decât copiii lor. Care, mai în glumă mai în serios, își exprimă intenția de a-i arunca pe geam, de a-i uita în parc sau la grădiniță. Ei cred că glumesc. Copiii lor pot înțelege altceva. Si eu mi-am pierdut răbdarea de câteva ori. Doar în ultimele zile. Am și ridicat glasul la micuța mea încăpățânată. Dar niciodată, repet – niciodată, nu am lăsat-o să plângă singură în altă cameră. Niciodată.

Cei mici nu sunt capabili să prevadă efectul negativ al acțiunilor lor. Nu înțeleg că noi am dat bani pe punga cu cereale aruncată pe jos. Ca să nu mai spun despre timpul pierdut ca să le strângem și să le aruncăm la coșul de gunoi. Nu înțeleg. Dar sunt experți înnăscuți în a ascunde tot ceea ce le poate atrage cea mai mică dojană. Jucării rupte. Pereți desenați. Incidente la locul de joacă. Mici, mici, dar la această vârstă se pun primele baze de ale bullying-ului. Cum procedează când cineva îi hărțuiește? Vin și ne spun în speranța că îi vom ajuta sau ne mint de teamă să nu fie pedepsiți? Au încredere în noi?

Increderea în proprii părinți nu se învață la școală. Nici la atelierele unor ONG-uri. Nici la biserică. Nici de pe internet. Cei care au ajuns să creadă asta se mint singuri. Este doar o aparență. O piesă de teatru. Mai bună sau mai proastă, dar tot piesă de teatru rămâne. Increderea în proprii părinți se poate învăța doar acasă. In familie. Prin bucurii și nevoi. In timp. La ușor și la greu. Un copil care nu are încredere în proprii părinți nu se va duce niciodată să le spună cu ce probleme se confruntă. El va evita să perturbe armonia din locuință. Așa a fost sfătuit. Să-și rezolve singur problemele. Chiar dacă va plânge în cameră de unul singur până în zori tot nu va veni nimeni să-i întindă o mână de ajutor.

Stiu că este extrem de comod să căutăm vinovați în altă parte, dar discuțiile despre bullying ar trebui, după părerea mea, să înceapă cu nivelul de încredere pe care îl au copiii în proprii părinți. Ii putem ajuta dacă știm despre ele încă de când sunt într-o formă ușoară. Dacă ajung într-o formă agravantă este vina noastră. A părinților. Inseamnă că noi le-am permis să se „obișnuiască” cu statusul de victimă. Nu avem cum evita să intre în contact cu un agresor, dar îi putem învăța cum să privească înainte indiferent de situație. Stiu că este greu. Mai ales celor care au fost educați că fuga este rușinoasă, dar e sănătoasă. Sau celor ai căror părinți au avut întotdeauna dreptate. Si noi am fost victime. Am fost și generații de sacrificiu. Dar acum suntem părinți. Hai să fim părinți și să ne ajutăm copiii să nu se „obișnuiască” cu statusul de victimă. Aceasta este singura modalitate de a-i proteja de bullying.

Părinții sunt primii îndrumători despre ce este agresiunea

Hai să mergem mai departe. Ce este agresiune în formă ușoară și ce este agresiune în formă agravantă? O palmă dată peste ochi este considerată o agresiune în formă ușoară de către un copil crescut într-o familie în care mama își ascunde vânătăile cu farduri. Se poate ascunde. Un copil crescut într-o familie în care omenia și compasiunea pot fi întâlnite la orice pas va cataloga imediat palma respectivă ca pe o formă de agresiune în formă agravantă. Așa ceva nu se ascunde.

Una dintre principalele forme de bullying întâlnite la copii este izolarea. Excluderea dintr-un grup a celor care nu se încadrează în lumea lor bazată pe aparențe. Este un cerc vicios. Noi cu aparențele noastre. Ei cu ale lor. Noi ne îndepărtăm de anumiți prieteni care ne-au fost alături la greu doar pentru că am acum au un loc de muncă mai bine plătit. Ei se îndepărtează de cei care nu renunță ușor la jucării. De unde credeți că au învățat? Tot de la noi. De la părinți.

Imi este milă de copiii care au fost nevoiți să-și vadă părinții plecând pe drumuri diferite. Ei vor fi nevoiți să învețe din alte familii cât de importantă este rezolvarea tuturor divergențelor prin discuții calme bazate pe compasiune. Izolarea nu este o soluție, cum nu este nici negarea divergențelor.

Am auzit că prin unele familii, seara, când se adună acasă, părinții au obiceiul să se descarce unul la celălalt. Frustrări acumulate de la locul de muncă, din trafic, de la cumpărături. Cu copiii prin preajmă. Nu se feresc de ei. Aș vrea să cred că aud și cum au aplanat anumite situații aparent conflictuale, cum și-au cerut scuze, cum vorbesc frumos despre cei care le-au greșit. Când se vor confrunta la rândul lor cu situații neplăcute își vor aminti cu siguranță discuțiile respective dintre părinți. Si vor ști cum să procedeze.

In concluzie, bullying-ul (ca să folosesc și eu denumirea aflată acum pe val) trece dincolo de aparenţe. Nu mai suntem în evul mediu când cei avuți își puteau construi propriul pod suspendat peste norod pentru a se putea duce de la palat la birou. Sau în vremurile în care cei care locuiau într-o anumită țară puteau dormi liniștiți. Acum sunt alte vremuri. Discutam zilele trecute cu un amic și dintr-una în alta am ajuns să privim terorismul tot ca pe o formă de bullying. La un nivel mai mare. Pentru adulți. Aici am ajuns după mii de ani de educație lipsită de compasiune.