Acest articol este cu dedicație pentru părinții care se plâng pe rețelele de socializare că se confruntă cu o lipsă de concentrare și cu o dependență de net a copiilor. Dacă îi pui la birou să umple o coală de scris cu liniuțe și bastonașe se plictisesc după câteva minute. Nu au răbdare. Dar dacă îi lași la birou cu calculatorul deschis și pleci de acasă nu se ridică de pe scaun nici să se ducă la wc. Subiectul este vast și părerile sunt împărțite. Psihologi. Pedagogi. Experți în parenting. Bloggeri. Părinți. Bunici. Vecini. Mătuși. Toți își dau cu părerea. Unora le mai crește și tensiunea dacă avem curajul să ne susținem o părere contrară cu a lor. După ce am trecut aceste sfaturi de la urechea stângă la urechea dreaptă am rămas cu o concluzie simplă. O concluzie atât de veche încât uneori mă și mir cum de sunt atâtea persoane care nici măcar nu au auzit de ea. Se numește ritmul vieții. Un ritm care are firesc urcușuri și coborâșuri. Un ritm care … apropo, știți că unei pante de munte i se spune într-un fel dacă o privești de sus în jos și altfel dacă o privești de jos în sus. Este aceeși bucată de pământ. Diferența este dată de atitudinea noastră raportată la ea. Urcăm. Coborâm. Renunțăm. Indiferent că o luăm de sus în jos sau de jos în sus porțiunile mai plate de pe drum se numesc locuri de odihnă. Acolo ne oprim și ne tragem sufletul. Ne sprijinim de un copac plantat de un necunoscut și privim obosiți în pământ. Respirăm adânc și pornim din nou la drum. Acest ritm se aplatizeză, devine liniar, doar când se termină ața pe fuior.
Când ați stat ultima dată cu ei întinși pe iarbă și ați înnumărat stelele? Când ați fost ultima dată la pescuit? Când ați privit pe fereastra cuptorului cum iese un cozonac din tavă? Când ați mers ultima dată la metrou, într-o oră de vârf, în pas de melc în sens invers celor care se duceau grăbiți la job-uri? Când ați stat pur și simplu pe o bancă într-o gară? Cu un suc în mână. Să stați pur și simplu pe loc și să priviți oamenii cum mișună în jurul vostru. Să fiți altfel. Să priviți cum se propagă efectul de turmă. Să strângeți hățurile propriului ritm al vieții.
Si eu am tendința de a mă grăbi. Am atâtea liniuțe pe fișa zilnică încât nu mai știu în ce ordine să le iau. Indiferent ce metodă aplic tot îmi mai rămân câteva nebifate. Mă enervez repede când cei din jur se cramponează într-un ritm mai lent. Chiar și atunci când nu trebuie. De exemplu, sâmbăta trecută, în timp ce ne pregăteam să plecăm la căsuța de la țară, micuța energizantă a început să se joace singură. Când îmi propun să scriu și eu un articol pe blog, vrea să mă joc cu ea. Exact în acel moment ea vroia să se joace. Am rugat-o să se grăbească. Si am primit un răspuns de pocnit exact în centru: „Da’ de ce? Nu închide la bunica.” Avea dreptate. La bunica nu închide. Găsim poarta deschisă indiferent la ce oră ajungem.
Ce este acasă? Un loc unde seara, după ce se strâng toți membrii familiei, fiecare începe să-și dea agitat frâu liber frustrărilor, nemulțumirilor sau un loc în care fiecare abia așteaptă să ajungă pentru a se relaxa, pentru a se odihni? Am observat faptul că multe familii tânjesc după casa părintească sau a buniclor. De fapt, tânjesc după liniștea acelor case. Tânjesc după ritmul vieții pe care acestea le impuneau. Noi de ce am încetat să mai păstrăm acest ritm? Dăm vina pe copii că sunt dependenți de net dar noi ce facem pentru a ne proteja ritmul vieții al familiei față de toate săgețile tehnologice. Nu spun să re retragem cu toții la sihăstrie. Nu. Stiți că sunt împotriva renunțării totale la stilul de viață smart. Spun doar să învățăm să spunem stop. Să învățăm să ne impunem niște reguli pe care să le respectăm. Să ne adaptăm.
Tocmai din acest motiv nu sunt de acord cu cei care scriu pe blog când sunt cu familia în concedii sau vacanțe. Acel timp este al familiei. Este de ajuns că acasă blogul devine un inamic din cauza căruia copiii ajung să se joace singuri și partenerii de viață să se uite la un film prost. Măcar când sunt în vancață timpul respectiv să fie al familiei. Doar al familiei. Să existe o limită peste care ritmul societății să nu poată trece.
Incă o întrebare și mă retrag. Să presupunem că sunteți cu copilul de mână și așteptați să vină ceva. Cineva. Un autobuz. Un taxi. Un prieten. Soțul. Soția. Contează mai puțin. Ce aveți în cealaltă mână? Câți dintre voi aveți curajul să recunoașteți că țineți telefonul. Fie el și în buzunar. Potrivit rapoartelor de monitorizare a traficului online vizitatorii de pe smartphone sunt dominanți și stau puțin. De ce? Pentru că se grăbesc. Când au un minut liber intră pe net. Au uitat că există și un ritm lin al vieții. In loc să-i atragă copilului atenția asupra unei frunze … care tânjește la copacul din care tocmai a picat.
De curând, am fost cu soțul în vizită în locurile în care au trăit bunicii mei. N-am să uit niciodată veselia din bătătura lor. Veneau oameni de la câteva ulițe și încingeau hore de nu mai rămânea fir de iarbă în picioare. Dansau și râdeau. Râdeau și dansau.
Fugim după o mulțime de lucruri în viață. Ne comparăm cu alții și, în naivitatea noastră, credem că ce îi face pe ei fericiți ne va face și pe noi. În această goană imatură trecem de fapt pe lângă lucrurile mărunte care ne fac fericiți. Atunci și mai târziu.
Când îmi este dor de tatăl meu mă opresc în loc pentru câteva clipe și permit celor grăbiți să treacă pe lângă mine. Era jocul nostru preferat. Câștiga cine era atins de mai multe persoane.