Cum să trecem mai departe de Amintirile din copilărie

Privesc în jur și, cu regret, observ puțini părinți care reușesc să treacă mai departe de propriile Amintiri din copilărie.

Stiți ce este un șiștar? Aceasta întrebare este dedicată în special celor care cred că toți cei din generațiile anterioare au fost lipsiți de înțelepciune. Este dedicată celor care au biblioteci pline cu cărți de specialitate din import și le crește tensiunea instant când cei din jur nu le împărtășesc concluziile.

Unele vaci aveau obiceiul să dea cu piciorul în șiștar (un vas de lemn sau de metal cu toartă, cu gura mai largă decât baza, folosit pentru muls laptele) după ce stăteau la muls. Bunii noștri habar n-aveau ce sunt alea reacții impulsive sau reacții emoționale puternice, dar foloseau de fiecare dată expresia „ai dat cu piciorul în șiștarul plin” pentru a-i transmite unei persoane că tot efortul depus până în acel moment a fost în zadar din cauza unui singur gest. O singură lovitură de picior și tot laptele ajunge în țărână. Pe veci. Aș vrea să rețineți acest detaliu. Nici cea mai inteligentă aplicație de pe smartphone nu-l va putea recupera din țărână.

Din toate paginile, online și offline, despre parenting care mi-au trecut printre degete am reținut faptul că cea mai nobilă calitate a unui părinte este de a trece mai departe de propriile Amintiri din copilărie. Să lăsăm în urmă CONSTIENTIZATE amintirile neplăcute și să le ducem mai departe pe cele plăcute.

Conform studiilor de specialitate, o amintire neplăcută din copilărie ascunsă în cele mai întunecate unghere ale memoriei poate genera reacții emoționale suficient de puternice pentru a ne împinge să dăm cu piciorul în șiștar în prezența propriilor copii.

Vi s-a întâmplat și vouă să regretați un anumit comportament după câteva clipe de singurătate? Un exemplu. Cel mai frecvent. Ajungeți acasă după o zi încărcată și doriți să-i spuneți soției cât de mulțumiți sunteți de deciziile luate fără să observați că propriul copil tot insistă să vă spună ce a învățat în acea zi. Intrați în amănunte, soția vă face semn către cel mic, voi continuați, copilul lasă privirea în jos și pleacă în camera lui, voi continuați, soția își îndreaptă privirea către tavan și oftează. Poftim?!?!? Aaaaa. Nu am observat. Tatiiii! E prea târziu. Amintirea neplăcută a fost transmisă deja mai departe.

Când Providența îmi scoate în cale un părinte sunt atent la starea lui de oboseală. Cu toții vrem să ne respectăm programul de odihnă, să avem timp de micile noastre plăceri, să stăm de vorbă cu noi înșine. Acest program devine amintire după ce-i aducem acasă pe prichindei. Timpul nostru este preluat minut cu minut de timpul lor. Vor să ne jucăm cu ei fără să țină cont de starea noastră de oboseală. Noi vrem să ne jucăm cu ei. Vrem să ne jucăm cu copiii noștri. Nu bunicii. Nu bona. Nu copiii rudelor sau ai vecinilor. Nuuu. Noi vrem să ne jucăm cu copiii noștri. Uităm de oboseală.

Dar oboseala își cere tributul. Din păcate, în astfel de momente ne revin „codate” unele amintiri din copilărie. Spun „codate” pentru că suntem total vulnerabili în fața lor.

Cum să decodificăm amintirile din copilărie

Ca părinte, am ajuns la concluzia că propriile amintiri pot fi cei mai aprigi dușmani sau cei mai fideli prieteni. Pot fi dușmani cunoscuți care ne șicanează zilnic sau dușmani secreți care ies la iveală doar pentru a ne da lovitura de grație. Pot fi prieteni cu care ne întâlnim în fiecare dimineață la un ceai sau prieteni cu care ne întâlnim doar de câteva ori în viață influențându-ne destinul de fiecare dată.

Nu ne stă în putință să ne alegem amintirile. In schimb, putem decide ce facem cu ele. Le permitem să ne influențeze în clipe tensionate sau decodăm din timp tot ce ne ajunge în tărtăcuță?

Avem tendința de a ne duce oboseala la limită. Aici se ascunde o maaareee încercare a vieții. Pe de o parte vrem să ne îndeplinim toate sarcinile trasate zilnic. Dar „decodarea” este mai greoaie cu cât nivelul de oboseală este mai ridicat. Copiii noștri nu au nevoie de victime ale oboselii. Ei au nevoie de părinți odihniți care să-i îmbrățișeze în fiecare seară înainte de culcare.

Cum putem decodifica aceste amintiri? Depinde de la caz la caz.

Pe unele le putem descifra cu ajutorul soției / soțului. Seara, după ce ați îmbrățișat copiii și v-ați retras în camera voastră puteți discuta în liniște despre ce ați observat în timpul zilei. Chiar dacă vreți tot binele din lume pentru copii regretați cum v-ați comportat când ați ajuns acasă. Atunci ați crezut că aveați dreptate. Că decizia voastră era motivată. Acum regretați. Vă aduceți aminte de anumite discuții din propria copilărie. Fiți sinceri! Incetați să gândiți logic. Vorbiți între voi, luați-vă în brațe și permiteți-le lacrimilor să vă umezească obrajii. E normal. Suntem oameni.

Există și amintiri cu o încărcătură emoțională extrem de puternică, dosite cu bună știință în cele mai adânci grote din tărtăcuță. Stim că sunt acolo. Le simțim. Chiar dacă sunt nopți în care ne trezesc din somn refuzăm să discutăm despre ele. Sunt amintirile noastre. Sunt cele mai periculoase amintiri. Atitudinea persoanelor de lângă noi este decisivă în astfel de situații. Nu trebuie să le alimenteze forța negativă indiferent de provocări. Trebuie să le confrunte cu dragoste. Cu iubire. Cu finețe. Trebuie să ne fie alături și să ne ajute să disutăm despre ele. Sprijinul de specialitate, în anumite cazuri, este indispensabil.

Spre deosebire de biata vacă din ograda bunicilor, nouă ne stă în putință să aflăm de ce se mai întâmplă să existe o diferență între modul în care ne comportăm de față sau cu proprii copii și modul în care ne-am dori să ne comportăm de față sau cu ei. Susținem că-i iubim, că le vrem tot binele din lume, dar sunt zile în care îi dezamăgim.

Din fericire, întâlnesc mai des părinți care și-au propus să se schimbe de dragul propriilor copii. Au înțeles că sunt modele pentru ei. Au înțeles că au o responsabilitate față de ei. Au înțeles că trebuie să le fie alături atunci când au nevoie de sprijinul lor. Au înțeles că, de dragul lor, trebuie să-și decodeze toate amintirile pentru a le dezamorsa pe cele neplăcute și de le transmite mai departe pe cele plăcute. Zi de zi. Nu ocazional. A fi părinte nu este o sarcină sporadică. A fi părinte este un privilegiu zilnic.

Amintiri din copilărie – PRIMUL VLOG 100% CARITABIL by DaddyCool

Un vis, o dorință reală de a ajuta și cu multă, multă muncă au condus la finalul primului sezon al acestui proiect la următoarele rezultate:
– 3 luni
– 3 cazuri
– 340.479 de view-uri
– 1.005.677 de oameni reach
– 1.586 de share-uri
– 6.363 de reactii
– 16.000 de euro donati

Vă recomand să urmăriți pe Amintiri din copilărie toate înregistrările video. Este simplu. Voi vizionați și învățați. DaddyCool strânge bani și îi donează.