Educație pentru democrație: decalaje educaționale majore pe linia părinte – copil

Într-o societate din ce în ce mai egoistă, în care majoritatea se refugiază într-o bulă din ce în ce mai etanșă, a început să ne mustre conștiința când Providența ne scoate în cale exemple de decalaje educaționale majore pe linia părinte – copil. Ce am fi putut face? Pentru copiii celor de lângă noi.

Copiii, în familia tradițională, nu aveau nici un cuvânt de spus în fața părinților. Aceștia, la rândul lor, nu aveau nici un cuvânt de spus în fața bunicilor. În loc să fie niște modele demne de urmat, adulții își tratau proprii copii ca pe o latrină în care își aruncau dejecțiile emoționale. Copiii aveau o singură cale de supraviețuire – să se supună. Necondiționat. Dacă aveau curajul să se împotrivească era vai și amar de viața lor. Apoi, peste câțiva ani, cei neputincioși așteptau de la acești copii să le aducă un pahar cu apă. Cu foarte puține excepții.

O parte din părinții noștri au reușit să întrerupă acest cerc vicios. Începând din clipa în care au înțeles faptul că un toiag rezistent pentru bătrânețe necesită un lemn de esență tare și că un copil are nevoie de aripi pentru a zbura prin viață, ca să folosesc două expresii din acele vremuri, ei s-au pus scut între noi și trecutul lor. Au vrut să fim mândri de ei. Au vrut să-i cinstim precum au auzit prin povești, au văzut prin filme sau prin alte familii. Au avut modele și au dorit să ne devină la rândul lor modele. Au înțeles și au decis. Erau prinși între responsabilitatea față de proprii părinți și iubirea față de noi. Ne iubeau. Chiar și atunci când le spuneam că-i urâm pentru că ne-am supărat din nimic. Ne iubeau. Știau că nu ne dăm seama ce spunem. Știau că mai târziu, după ce roata se va învârti și vom fi la rândul nostru părinți, vom putea înțelege de ce ei erau atât de mândri că noi aveam libertatea de a ne împotrivi. O libertate de care ei nu au avut parte. Ne-au permis să ne apărăm propriile convingeri … la pachet cu responsabilitatea. Față de propria persoană. Față de familie. Față de comunitate. În unele familii, inclusiv față de națiune.

Cel de-al doilea cerc vicios care ne macină familiile ține de fuga de acasă. Părinții noștri au fugit din curțile părintești și au plecat la oraș atrași de mirajul unui trai mai bun. Părinții lor, bunicii noștri, sau străbunicii voștri, după ce au luptat pe front pentru un petec de pământ au asistat neputincioși cum pământul le este luat și copiii îndepărtați. Apoi, au asistat neputincioși cum pământul le este dat și copiii se duc și mai departe. Își văd nepoții doar în poze și pe monitoare. Își privesc curțile goale și se amăgesc cu gândul că o ducem mai bine acolo unde suntem. Bunicii noștri au ochii înlăcrimați de dor. Noi avem ochii înlăcrimați de dorul părinților noștri. Copiii noștri abia dacă își amintesc numele verișorilor și al verișoarelor. Dar, cu toate acestea, vrem ca cei din jur să fie fericiți. Să fie veseli. Să zâmbească. Să ne îmbrățișeze. Ca să fim și noi fericiți. Ca durerea din sufletul nostru să se stingă.

Două cercuri cu multe decalaje majore. Dacă în primul caz, întreruperea este la îndemâna fiecăruia dintre noi, în al doilea caz discuția este cu mult mai complexă.

Observ din ce în ce mai des, persoane care nu mai trec nepăsătoare pe lângă copiii maltratați emoțional de către proprii părinți.

Ne-am obișnuit ca de sărbătorile de iarnă să venim în sprijinul celor mai greu încercați de soartă. Gurile rele spun că acest obicei își trage seva dintr-o mentalitate arhaică potrivit căreia o faptă rea săvârșită în timpul anului devine mai puțin rea dacă la sfârșit de an faci o faptă bună, fie ea și una mică mititică. Gurile bune spun că dacă gurile n-ar avea dreptate, am face fapte bune tot anul. Cine să le mai înțeleagă?!!?!?

Prin preajma centenarului, o cunoștință mi-a spus că am devenit o națiune, dar am uitat să fim o familie. Nouă nu ne mai pasă de cei de lângă noi rămași în urmă din motive neimputabile lor. Nu discutăm despre puturoși sau despre cei care se țin cu dinții de un loc călduț, indiferent de consecințele negative asupra celor din jur. Nu. Discutăm despre cei care vor, fac tot ceea ce le stă în putință dar … nu este suficient. Indiferent de vârstă. Vârsta nu mai este un etalon.

Din fericire, observ din ce în ce mai des, persoane care nu mai trec nepăsătoare pe lângă copiii maltratați emoțional de către proprii părinți. Observă, ar dori să intervină, dar nu știu cum. Cum să te duci la o mamă care urlă la copil și-i spune că-l calcă în picioare? Este copilul ei. Și nu discutăm, așa cum am putea crede, despre familii cu o situație materială precară. Dimpotrivă, copiii din acele familii nu au curajul să li se opună părinților în public. Cei care se opun cel mai des provin din familii din clasa de mijloc în sus. Potrivit unor studii, avem de’a face cu victime ale stresului și cu o libertate scăpată de sub control. Părinții nu mai fac față stresului datorat stilului de viață ales, iar copiii nu au înțeles încă faptul că libertății îi șade bine doar de braț cu responsabilitatea.

Pe cine ajutăm mai întâi? Pe părintele epuizat sau pe copilul traumatizat? Îi mai putem ajuta? Daaaa??!?! Cum? Eu am ajuns la concluzia că singurul mod de a-i ajuta pe amândoi este să le scoatem în întâmpinare modele realiste. Nu modele inspirate din filme de propagandă în care toate personajele sunt fericite la final, indiferent de ce au făcut până atunci. Modele realiste inspirate din viața de zi cu zi. Modele din care părinții să învețe că un stil de viață prea alert poate avea urmări negative asupra stresului și, ulterior, asupra întregii familii. Modele din care părinții să învețe cât de important este să-și respecte programul de odihnă și micile plăceri. Modele din care copiii să învețe că și părinții sunt oameni. Modele din care să învețe că există persoane la care pot apela pentru ajutor.

Urmează un an de la care avem mari așteptări. Indiferent cine va obține mai multe voturi la alegerile din toamnă, dacă vom continua tendința actuală de a ne refugia în bulele noastre din ce în ce mai strâmte nu va exista niciun câștigător. Nu mai cred că de sus în jos mai poate veni ceva bun de la sine. Așteptările mele sunt de jos în sus. De jos. De jos jos. De acolo unde un copil este amenințat de către propriul părinte.