Voi până la ce oră vă lăsați copii să se joace seara afară în vacanță?

Dacă tot este vacanță, am și eu o întrebare pentru părinții care-și cheamă seara copiii în casă: la ce oră îi trimiteți în camera lor ca să stea pe internet?

Pe vremea mea … Hai că încep să mă simt bătrân cu propriile cuvinte. Pe vremea mea făceam o echipă pentru orice sport doar cu ceilalți copii de pe scara unde locuiam. De la fotbal, hoții și vardiștii și până la celebrele bătălii cu bulgări de zăpadă din timpul iernii. Ne făceam bulgări de zăpadă câteva zile la rând în spatele pereților din gheață (zăpadă bătătorită și udată în fiecare seară). La ora negociată de către șefii de trib începeam lupta. Pensionarii erau rugați să-și bage dopurile în urechi. Dacă s-ar fi nimerit prin zonă răposatul regizor Sergiu Florin Nicolaescu cu siguranță ar fi făcut Pistruiatul 2. Nimeni nu avea voie să abandoneze lupta. Scuze joaca. Nici cei care mai nimereau câte un bulgăre cu piatră în interior. Nu era voie să folosim așa ceva, dar … eram copii de români. Legea-i lege doar când este respectată de la fiul de muncitor până la cel de inginer.

Seara, când începeau părinții să ne strige de pe la balcoane mai ceva ca popa la pomelnicele de vii, ne vedeai cum uitam de dușmania dintre scări și începeam să ne scuturăm gecile unii la alții. Cel mai greu erau de frații mai mari care căutau de fiecare dată câte o mănușă pierdută prin zăpadă. Băăăăăăă, ți-am spus să ai grijă de ele. Ti le-am și legat de gât ca la vaci și tot le-ai pierdut. Vrei să iau iar bătaie din cauza ta? Mâine cu ce mai ieși afară? Vrei să stăm în casă ca mucoșii? Si dăi și caută. Si dăi și caută. Până le găseam.

Sau serile în care stăteam pe terenul de sport al școlii și ne jucam până la primul gol. Eram câte trei – patru echipe în fiecare seară. Cine primea gol trecea pe margine și intra altă echipă. Nu schimbam jucătorii. Schimbam echipele. Scorul nu trecea niciodată de 1 – 0. Vara, pe caniculă, ziua dormeam și noaptea băteam mingea. Când era lună plină aveam și nocturnă.

Sunt alte vremuri. Se impune un nou mod de gândire.

Sunt alte vremuri. Copii mai puțini. Un cult al individualismului promovat discret în unele familii. Tehnologie avansată de jur împrejur. Se impune un nou mod de gândire. Un mod de gândire adaptat la prezent. Dacă părinții noștri ne strigau de câteva ori până le răspundeam noi suntem nevoiți să mergem cu ei până într-un loc unde știm că mai putem găsi și alți copii dispuși să se joace și cu ai noștri. Noi nu ne adunăm copiii din mijlocul copiilor. Noi îi ducem la copii. Când întâlnim un copil prin vecini nu știm cum să mai facem ca să ne împrietenim cu părinții lui. Să se cunoască cei mici. Să-și împartă jucăriile. Să se joace împreună. Renunțăm și la meci dacă este cazul. Oricum este un campionat extern. Copilul e pe primul loc. Strigăm după el ca să intre în casă? Doamne ferește! Ce bucuroși suntem când are și el cu cine să se joace afară.

Cei care au copii puțin mai mari au și provocări pe măsură. Să-i lase afară să se joace după ce întunecă sau să-i cheme în casă, să-i trimită la duș și apoi la culcare? Care culcare? Sunt în vacanță. Dacă se duc în cameră intră pe net și dimineața se trezesc cu ochii cât cepele. Ce alegem? Afară cu copiii sau în cameră cu copiii pe internet?

Am început să fiu atent la părinții care-și amenință copiii cu interzicerea accesului la internet. Fără internet câteva zile! Buuun. Dar ce pot face ei cât e ziua de lungă? Să stea cuminți în fotoliu și să se uite la bonă cum vorbește la telefon? Ii chemăm în cameră la 21,00 dar ce le oferim în schimb? Lăsați-mă cu răspunsuri educative – cărți, desen, muzică etc. Am spus că sunt în vacanță. Vouă vă place când vă sună șefii de câteva ori pe zi când sunteți în concediu?

Uneori am senzația că nici nu-și dau seama că ei sunt cei care-și împing copiii către dependența de internet. In loc să-i lase să se joace afară cât vor îi cheamă în casă și-i trimit în cameră să-și continue discuția pe Facebook. Repet, acest articol este pentru perioada vacanței. Când pot dormi a doua zi cât vor.