A da like unui articol din care ați învățat ceva este ca și cum ați mulțumi cu gura închisă

Dacă mă considerați prieten pe Facebook, nu doar o liniuță în șirul de „prieteni” online cu care vă mândriți în stanga și-n dreapta, și Providența v-a scos în cale un articol din care ați învățat ceva vă rog să-mi spuneți și mie. Și eu vreau să pun seara capul pe pernă puțin mai bun decât am fost când m-am trezit.

Am ales special acest subiect pentru a-mi începe noul an de blogăreală. Este un subiect cunoscut de către cei mai mulți dintre voi. Nu cred că mai este vreunul printre voi care n-a dat un like anul trecut. Măcar un singur like. In același timp, este un subiect care ne confirmă atitudinea față de noile facilități tehnologice. Am pierdut pasul. Partea mai puțin plăcută este că bat la ușă obiecte inteligente. In loc să ne folosim de ce ne este acum accesibil gratuit pentru a ne pregăti pentru ceea ce va urma noi alergăm după like-uri. Si mai spunem că cei care alergau după potcoave de cai morți aveau țigle lipsă pe casă.

Micuța mea energizată mi-a reamintit zilele trecute un obicei pe care îl aveam și eu când eram de vârsta ei – îmi rugam părinții să discute în locul meu. Mă ascundeam după picioarele lor și le șopteam să ceară o bomboană sau să le spună cum mă cheamă. Imi cereau. Până într-o zi. Într-o zi, brusc, nu au mai vrut să-mi ceară. Privind în urmă cu mintea de acum sunt sigur că m-au avertizat de nenumărate ori că va veni și o zi în care nu vor mai cere nimic în locul meu. Nu-mi amintesc de ele. Mi-au intrat pe o ureche și mi-au ieșit pe cealaltă. Stiu că au fost. Sunt sigur. Îmi amintesc zâmbetul lor discret de fiecare dată când ceream ceva. Când discutam cu oameni. Cu membri ai familiei, cu vecini, cu necunoscuți. Cu prieteni. Cu copii care mi-au greșit.

Dincolo de toată teoria cu algoritmul în funcție de care ne sunt selectate mesajele postate de către prieteni se află un cal troian. In loc să ne învingem timiditatea online și să comunicăm cu prietenii noștri de pe rețelele de socializare noi ne limităm la a da un simplu like. Dăm like și lăsăm AI să decidă dacă le va afișa și lor. Le permitem să decidă în locul nostru. Si vor decide în funcție de ce a butonat majoritatea. Mă rog, așa se spune. Repet. In loc să le spunem direct prietenilor online că am dat peste un articol care ne-a ținut cu ochii ațintiți pe monitoare până când l-am terminat de citit noi transmitem unor AI că ne-a plăcut și le permitem să decidă dacă le vor spune sau nu. In loc să distribuim pe propriul canal noi dăm like.

Inainte să scriu aceste rânduri am discutat în privat cu câțiva prieteni cu degetele fine de la tastatură. Nici dacă distribuim link-ul pe canalele noastre nu avem certitudinea că-l vor vedea. Au dreptate. Dar probabilitatea de a-l vedea este mai mare decât în varianta cu like-uri. Măcar facem tot ce ne stă în putință pentru a le transmite o informație fără să-i deranjăm. Cu puțin noroc, una dintre distribuiri este făcută de către un prieten cu mii de prieteni. În loc de un like care poate duce la afișarea mesajului câtorva zeci de persoane el l-a transmis direct la câteva mii din care îl vor citi cu siguranță câteva sute. Si una dintre ele, cu prieteni la fel de mulți, poate să-l distribuie la rândul său. La final, un articol postat de către un blogger anonim cu un trafic nesemnificativ poate să ajungă în mii de case. Indiferent de numărul de like-uri.

Like-ul este un pas mic către Big Brother.

Cu fiecare like pe care îl dăm ne mai pierdem un drept de a ne împotrivi Big Brother-ului. Este un paradox. Pe de o parte ne batem cu pumnii în piept și susținem că ne protejăm intimitatea, dar … stăm inclusiv la masă cu smartphone-urile în mâini și dăm like-uri. Dăm like-uri. Primim like-uri. Dăm like-uri. Primim like-uri. Toată lumea e fericită. Avem like-uri. Noi încetăm să mai comunicăm direct online. Avem tendința de a comunica prin intermediari AI. Nu de like-uri avem nevoie. Avem nevoie de o comunicare directă. Online. Offline. O comunicare care poate fi transformată ulterior în strângeri de mâini și îmbrățișări.

Contrar a tot ceea ce aud prin jur, singurul motiv pentru care ar trebui să ne fie teamă de AI este propria noastră prostie omenească. Noi suntem cei care renunțăm cu prea multă ușurință la principiile moștenite de la bunii noștri și ne lăsăm copiii fără modele demne de urmat într-o lume în care AI este deja prezentă.

Dacă aveți ceva să-mi spuneți … spuneți! Nu vorbiți cu gura închisă că nu vă aud.