Câți dintre voi v-ați întrebat măcar o singură dată cum erau crescuți și educați copiii înainte să ne apară „parenting” în vocabular? Mai în glumă, mai în serios, am înțeles că pe la unele evenimente de top se spune că parentingul a apărut imediat ce noi, părinții, am cam uitat să discutăm cu copiii. Dincolo de toate sfaturile și studiile întâlnite în cărțile de parenting se ascunde de fapt o întreagă listă de recomandări despre cum putem compensa cu diverse activități lipsa timpului alocat propriilor copii. Timp alocat. Rețineți această expresie. Ca și cum copiii au retrogradat la stadiul de itemi într-o aplicație de team management. Dacă vrem să ne jucăm seara cu ei trebuie să le alocăm timp la cafeaua de dimineață.
Copiii au rămas buni și inovativi. Noi ne-am dilit de la atâta parenting, vorba unui amic. Partea și mai hazlie începe imediat ce trecem cu lecția neînvățată de la parenting la parenting digital. Când mergeți în parc cu copiii ați observat că ei discută între ei și noi ne butonăm telefoanele? Când punem alături doi copii încep să discute. Când punem alături doi adulți încep să discute pe net cu alte persoane. Cunoscute sau nu. Apoi, noi, în calitate de părinți, începem să le impunem un anumit mod de viață digital. Cu restricții. Multe restricții. Chiar că ne-am dilit.
Știu. Suntem extrem de ocupați. Abia facem față job-urilor. Abia reușim să menținem curățenia în casă la un nivel minim de confort. Discuțiile inutile despre politică, infrastructură și rude invidioase ne ocupă și puținul timp liber care ne-a mai rămas. Cu toate acestea, ne facem timp să discutăm zilnic câteva minute cu copiii. Câteva minute / zi. Atât putem. Atât ne putem permite. Citeam zilele trecute pe undeva că, potrivit previziunilor OMS, numărul cazurilor de demență ar urma să se tripleze până în 2050, când demenţa va afecta 152 de milioane de persoane. Suntem prudenți. Timpul petrecut cu copiii este extrem de obositor. Ne pun să mâncăm supă din pietre cu sos din săpun. Ne pun să sărim într-un picior. Ne pun întrebări ciudate. Ne corectează imediat ce sărim peste un paragraf din povestea cu pitici. Unii cred că dacă ieșim în parc cu ei ne mai odihnim puțin și noi. Dimpotrivă. Afară trebuie să stăm non stop cu ochii pe ei și pe ceilalți copii care le pot arunca cu pietre în cap, pe câinii însoțiți de adulți (unii le uită lesa liberă cănd trec pe lângă copii), pe mașina care vrea să parcheze (unii șoferi mai încurcă pedalele și urcă brusc pe trotuar). Nu știu ce planuri aveți voi pentru următorii 30 de ani, dar eu unul nu vreau să mă alătur celor cu diplomă de demență.
Nu este timp. Știu. Este obositor. Știu. Noi avem bateriile uzate, ei au cele mai performante versiuni. Știu. Dar mai știu că noi suntem părinți și ei sunt copii. Nimic nu poate înlocui educația din familie. Toate celelalte informații sunt complementare. Baza în familie se formează.
Aici pot învăța că mediul online nu este un inamic mâncător de timp, ci ne poate fi cel mai fidel aliat dacă reușim să ne împrietenim cu el.
Discutați cu ei. Mai târziu vor căuta compania altor persoane care preferă să discute direct. Față-n față. Offline.
