In urmă cu niște ani, la un atelier despre Marketing Online, ni s-a adus o sfoară de câțiva metri. Ne-am așezat unul lângă altul în șir indian și am început să întindem sfoara. Sirul nostru era mai mare cu circa 3m decât sfoara. Când capătul sforii era ținut de prima persoană din șir ieșeau în evidență (sfoara nu mai ajungea la ei) cei care aveau să înregistreze cel mai mare profit. Când capătul sforii era ținut de ultima persoană din șir rămâneau pe dinafară … naivii. Eu eram undeva pe la mijloc. M-am ținut de sfoară în ambele cazuri. Din întâmplare. Așa a fost să fie.
La sfârșit am înțeles că mai exista o posibilitate. Sfoara să fie întinsă la mijlocul nostru. Să nu fie nici la capătul din stânga, nici la cel din dreapta. Să avem genii și naivi în egală măsură. Ce frumos! Frumos, frumos, dar ineficient pentru cei din dreapta. Succesul lor depindea de numărul celor din stânga.
Dar de ce doar a tinerilor? In urmă cu doar câteva luni am văzut zeci de mii de adulți ieșind în stradă crezând că pot schimba ceva. Unii dintre ei au recunoscut între timp că au fost naivi. Recunosc că au fost naivi. Si cu toate acestea, mai recunosc și că vor ieși din nou la următorul semn.
Avem români aflați la a II-a emigrare. Au plecat peste hotare crezând că tot ce au citit pe internet și au auzit de la prieteni este adevărat. Au plecat și au revenit în România. Unii cu bani, alții mai săraci decât au fost când au plecat.
Avem adulți care își schimbă job-ul ademeniți de anumite beneficii pe care nu le vor vedea niciodată. Ei speră că dincolo va fi mai bine. Si n-a fost să fie.
Naivitate. Curaj. Spuneți-i cum vreți. Adevărul este că avem nevoie de un dram de nebunie pentru a putea supravețui într-o lume în care omenia e pe cale de dispariție.
Hai să revenim la tânărul care a găsit astăzi un Pokemon într-o Balenă Albastră. Aștepta politicos culoarea verde la trecerea de pietoni. Avea gluga de la hanorac trasă pe cap și căștile la urechi. Si aștepta. De ce? Pentru că știa că dacă trece riscă să fie luat pe capotă de către un șofer care circula regulamentar. Stia. Si nu știa din proprie experiență. Nu fusese luat niciodată pe capotă de vre-o mașină. Nu se oprise de teama unei amenzi. Nu. Se oprise pentru că ținea la viața lui.
La un momendat, o tânără începe să-și facă loc cu coatele. Ajunge în stânga lui. Chiar lângă bordură. Se uita când în dreapta și-n stânga cu o privire pierdută, când în ecranul de la smartphone. Vroia se treacă. Se grăbea sau renunțase să se mai grăbească?
Pokemonul lui a început să țopăie pe Balena ei Albastră. S-au privit lung în ochi. Verde. Mașinile s-au oprit. Cei din jur au început să treacă nepăsători pe lângă ei. Se grăbeau cu prudență în direcții diferite. Pokemon? Balenă Albastră? Limbaj de mahala. Dead-line, dle, dead-line. Mașinile au pornit. Ei continuă să se privească ținându-se amândoi de sfoară.
Persoanele cu un comportamentul suicidal nu au nevoie de restricții. Ele au nevoie urgent de un sprijin de specialitate. Sfatul unui prieten virtual sau gluma unui prieten real sunt doar câteva încercări dintr-o luuungă listă.
