Utilizatorii de smartphone cu 5 camere foto sunt predispuși la Alzheimer

Dorința de a face cât mai multe fotografii inutile crește proporțional cu numărul de camere foto de pe smartphone. Amintirile pe termen scurt sunt înlocuite cu fișiere care nu vor mai fi accesate niciodată, fapt care poate duce la Alzheimer.

Pe lângă confuzie si modificari ale comportamentului, Alzheimer se caracterizează prin pierderea treptată a amintirilor. La începutul bolii amintirile pe termen lung rămân, de obicei, intacte, în timp ce amintirile pe termen scurt devin vagi. Când mai citiți studii despre această boală vă recomand să aveți în vedere faptul că cei mai mulți dintre pacienți au copilârit înainte să apară smartphone-ul. În perioada respectivă, societatea punea mare accent pe capacitatea de memorare a cetățenilor. Erau îndemnați să țină jurnale personale în care să-și noteze detalii ale evenimentelor din cursul zilei la care au luat parte, exercițiu care necesită o atenție ridicată. Când mergeau undeva erau atenți la detalii. La detalii cât mai fine. De exemplu, puteai nota că nora și-a schibat măsuța din living sau că pe noua măsuța din living era un ziar împăturit, apărut în urmă cu 3 zile în alt oraș. Memoria era asociată cu un mușchi, un mușchi care are nevoie de antrenament zilnic pentru a nu se atrofia.

De-a lungul timpului, am citit câteva sute de articole despre efectul mediului online și memorie.

Unii spun că disponibilitatea permanentă a informațiilor pe internet duce la atrofierea capacității de memorare. Ne limităm la memorarea propriului nume și ale rudelor apropiate. Nici măcar adresa unde locuim nu o mai memorăm. Pentru că o schimbăm prea des sau pentru că nu mai este nevoie să o știm. O putem afla. De cealaltă parte sunt persoane care susțin că ritmul alert în care apar informații noi este benefic pentru memorie și pentru fericire. Ne oblligă să fim activi și să ne filtrăm informațiile. Priviți mediul din jur ca pe un tv. Alb negru sau Ultra HD. Înainte era un singur post tv la care ne uitam până ne plictiseam, fără să învățăm nimic din cele văzute. Acum avem sute de posturi tv și stăm cu telecomanda în mână. Schimbăm posturile. Căutăm ceva pe gustul nostru. Filme. Documentare. Sport. Știri. Can can sau analize obiective însoțite de sfaturi profesioniste. Dacă simțim că ne plictisim ne exitindem căutările pe net. Partea cu învățatul contiună să rămână un subiect deschis.

Conform altei tabere, vina pentru atrofierea capacității de memorare este calitatea din ce în ce mai proastă a capului de înregistrare utilizat. Acea chestie folosită pentru a ne întipări în tărtăcuță amintirile. Nu mai tipărește bine. Ceva e stricat. Atenția distrasă de o altă preocupare. Afecțiune scăzută. Falsitate peste falsitate. Teatru în primul rând al vieții. Nu știu ce este stricat. Știu doar că ceva e stricat.

În facultate am luat o palmă după ceafă în timpul unei ore de eram să dau cu capul de masă. Colegul respectiv a dorit să-l țin minte toată viața. Știți o fază? Este singurul coleg din facultate al cărui chip mi-l pot proiecta pe retină dacă închid ochii. De la o palmă. Partea și mai interesantă începe când mă uit peste albumul de la absolvire și încerc să-mi aduc aminte dacă cei din poză au fost în grupă cu mine sau în grupele vecine. Nume? Îmi amintesc doar unul. Pe al celui cu palma.

O fotografie făcută cu un smartphone cu 5 camere foto nu poate înlocui o amintire

Când ai un smartphone cu o singură cameră foto și câteva rude pe conturile de social media și mergi la un concurs cu cel mic, îți lași telefonul în geantă. Dar când ai un smartphone cu 5 camere foto și mii de prieteni necunoscuți în social media? Cum să-l lași în geantă? Pentru ce l-ai mai cumpărat? Nu să faci poze cu el? Nu să filmezi cu el? Când ești la concurs îl scoți din geantă, de duci în primul rând alături de alți părinți posesori de smartphone cu peste 3 camere foto – tot în picioare, chiar dacă în scaunele din spatele lor sunt alți copii însoțiți de părinți cu mai puține camere foto / smartphone. În fața voastră sunt două fetițe care se uită cuminți la concurenții de pe scenă. Puteți filma desupra lor. Sunt mici. Mici, mici dar unghiul din fața lor este unul mai bun. Omenie? Cu omenie nu ați fi ajuns unde ați ajuns, așa că treceți în fața lor. Simplu. Pur și simplu. Faceți un pas în față și vă proptiți în fața lor. Priviți scena prin obiectiv. Ele vă privesc partea dorsală. Noroc cu tatăl uneia dintre ele care nu a mai trecut în ultimele luni pe la biserică.

Dacă v-ați privit copilul printr-un obiectiv când a urcat pentru prima dată în viața lui pe o scenă, ce pretenții aveți de la capul de înregistrare a amintirilor? Credeți că reușește să imprime ceva care va ține Alzheimer departe de voi? Mă îndoiesc.

Acel tată nedus la biserică am fost eu astăzi. Pe scenă erau copiii la un concurs de dans. În fața lor se succedau părinții care se comportau mai rău ca paparazzi. În spatele lor se aflau civilizați în scaune alți copii însoțiți de părinți. Așteptau să le vină rândul să urce pe scenă, respectiv să filmeze în grup compact.

Ce spun copiii despre adulți? Sunt obsedați de telefoane. Sunt lipsiți de bun simț. Sunt obraznici. Vorbesc în timpul orei (în timp ce trupele dansau pe scenă, părinții în sală aveau un debit vocal mai ceva ca cel de la birt). Și au dreptate.